de ce sa NU, cand daca DA, e POSIBIL sa POATE?!

…revin la nevoi, o serie de nevoi din alte planuri…desi nevoia de a cauta raspunsul la intrebarea “de ce?!” nu a disparut, numai ca sunt, poate, prea multe intrebari de acest gen la care caut raspuns…

 Simt nevoia de a dormi alaturi de cineva…sa adorm tinut in brate…sa adorm soptind cuiva in ureche…sa ma trezesc noaptea sa privesc cum doarme “ea”…
 Simt nevoia de a manca alaturi de cineva…de a gati pentru cineva, in afara de propria-mi persoana…de a pune monitorul jos, de pe masa, si a aranja o cina cu lumanari, in semiintuneric…
 Simt nevoia de a fi tinut in brate atunci cand se apropie seara…nu-mi place sa fiu singur cand se apropie seara, mi se inteteste senzatia de singuratate…sa fiu tinut in brate si mangaiat pe par…
 Simt nevoia de a ii spune cuiva “buna dimineata”…sa lenevesc alaturi de “ea” pana la ora 12…sa stam tolaniti in pat, la filme, muzica sau discutii…sau, pur si simplu sa stam sa lenevim in pat…ideal ar fi, cu geamul deschis, sa auzim ploaia…
 Simt nevoia sa plang, uneori…sa plang pentru suferinta altora, in speranta futila ca poate le-o voi putea lua, sa o fac ghem si sa o arund departe de ei…sa plang pentru propria-mi doza de nefericire, atunci cand se acumuleaza…sa vars o lacrima…si, din nou, sa fiu tinut in brate atunci cand plang…
 Simt nevoia sa aud cuvinte simple…”mi-e dor de tine”…”te vreau”…”te doresc”…”te iubesc”…sa fiu alintat, sa fiu apelat cu diminutive, sa fiu rasfatat, ca atunci cand eram copchil inocent…
 Simt nevoia sa fiu copchil, uneori…sa joc aceleasi jocuri ca-n copilarie…sa ma alint la fel cum o faceam odata…sa rad cu gura pana la urechi si sa n-am nici o grija…
 Simt nevoia sa visez…

 Unii ar spune “prea multe nevoi ai tu”…dar sunt ale mele, nimeni nu are dreptul sa se bage peste ele…

Ce face “plictiseala” din om, drept dovada ce scriau “unii” in timp ce se deplasau cu RATC-ul de la munca/servici catre casa:

Daca ti-as spune ca mi-e dor de tine, ce-ai face, ai fugi?!
Daca ti-as spune ca te vreau, ce-ai face, m-ai uri?!
Daca ti-as spune “te iubesc”, ce-ai face, m-ai parasi?!
Daca ti-as spune ca vreau buzele sa ti le gust, ce-ai face, m-ai tine strans in brate?!

Vin din oras…din orasul in care m-am nascut, intr-o zi friguroasa de sfarsit de noiembrie, in care am crescut si m-am dezvoltat…si-n care sper, atunci cand va veni timpul sa inchin drapelul de lupta, sa inchid ochii in liniste si impacat cu mine insumi…

 Si vin aducand cu mine nevoia de a urla, de a tipa in mijlocul strazii, cu ochii ridicati catre cer “De ce, Doamne?!”…ma consider a fi o fire tare, un caracter puternic, dar cu toatea acestea, fiind “only human”, am sensibilitati si vulnerabilitati…una dintre acestea se declanseaza cand vad suferinta in jurul meu, suferinta dusa la extrem…urasc sa vad asta, si totusi o vad, si nu-mi pot stapani nevoia de a-L intreba pe Dumnezeu, desi stiu cu siguranta ca nu am dreptul sa o fac, sunt mult prea mic in fata Lui pentru a detine acest drept…insa simt nevoia de a o face, in speranta futila ca poate voi primi un raspuns…
 Lucrul care a declansat azi potopul de nevoie a fost faptul ca am vazut o faza in Tomis Mall, de altfel loc frecventat de lume care incearca sa fie ostentativa in legatura cu situatia materiala, dar asta e o alta chestie, trecem peste ea…undeva la ultimul etaj, al treilea, e o masinarie unde bagi fise si culegi bombonele, langa care era un pusti, sa zic maxim 7-8 ani daca avea, si o femeie intr-un scaun cu rotile…si pustiul se uita la bombonelele dinauntru, probabil in dorinta de a savura una…iar femeia respectiva se uita la el cu niste ochi, care parca ziceau “hai, nu te mai uita, lasa-le”…deci efectiv mi-am simtit o lacrima cum mi se opreste inainte de a apuca sa curga pe obraz…urasc sa vad faze de genul, sa vad diferenta atat de clara intre extremele starii materiale…m-am scormonit in portofel, din pacate n-am gasit decat un card, si am dat o fuga la ATM, care e aproape, insa cand m-am intors nu mai erau…vroiam sa-i dau pustiului o bomboana…

 Si, totusi, am dreptul sau nu, De ce, Doamne?!

WTf?! ma intreba un coleg de munca ce simt/inteleg eu cand ascult (intre noi fie vorba, undeva in jud de 95% din muzica pe care o ascult e trance) trance. Un coleg de munca putin mai inchis in gandire, genul de om “horse glasses”, care mi-a trantit si eterna si fascinanta replica “trance-ul e muzica de pastilati, numai pustii drogati asculta asa ceva si-si baga si in vena si se calca in picioare…” Really?! Hai sa explicam putin notiunea in dezbatere momentan…

 In primul rand, daca asculti trance nu inseamna inerent ca folosesti si “stimulantii” respectivi…poti la fel de bine sa fii hip-hop-er, blubber (sau clubber, dar asa-i zic eu :D), rocker sau manelar (plecati wa pe pustiu cu muzica poluarea voastra fonica!!) si sa folosesti zilnic de la LSD la cocaina si de la hasis la heroina.
 Numero due, daca unii ascultatori de trance folosesc asa ceva, nu inseamna ca poti generaliza…cu alte cuvinte, daca unii manelari sunt inculti, toti sunt inculti…oups! bad example, aici chiar se potriveste, asa ca reformulez…daca unii rockeri sunt “jegosi, nespalati si imputiti”, asta nu inseamna ca toti sunt asa…

 Terta faza, daca nu ai fost in viata ta la un event de gen, daca nu ai stat in multime sa asculti cu toata fiinta trance, daca nu ai vazut cu ochii tai ce inseamna o mare de oameni care traiesc si viseaza la unison, de ce pana mea faci afirmatii stupide?!
End of topic.

 Acum, sa raspund si la intrebarea “ce simt/inteleg cand ascult muzica trance?!”.

 Trance-ul e muzica in care eu ma regasesc cel mai mult…imi suplineste nevoia de a asculta, si simti in acelasi timp, si o muzica energica, capabila sa-mi umple trupul de pofta de viata dar si o muzica in care sa pot gasi pasaje slow, in care sa ma pot arunca in visare…sincer, cel mai bine as zice ca trance-ul reprezinta pentru mine capacitatea de a rade cu un ochi si a plange cu celalalt…
 Sa simti ritmul kick-ului cum patrunde prin aer…sa simti inaltele cum iti ating urechile si ai impresia ca te “zgarie”, dar tu vrei tot mai mult…sa simti bass-ul cum iti atinge trupul…si sa simti sintetizatorul care iti face urechile si mintea sa o ia razna, te arunca in acea “deep state of trance”, in care nu exista decat muzica, visurile tale si tu insuti, facandu-ti visuri mai departe…ador senzatia…
 Stai si asculta pasajele lente, acele interludii dintr-o melodie care uneori sunt atat de melancolice si profunde, incat iti vine sa plangi, sa plangi de bucurie si exaltare…sa simti ca vrei sa plangi de bucurie ca experimentezi asa ceva, si pe de-o parte de tristete ca nu sunt mai multi langa tine sa impartaseasca experienta…
 Cioran spunea ca muzica e singurul lucru indestructibil dintr-o relatie…chiar asa este…iar parerea mea e ca trancerii stiu asta mai bine decat oricine, ne uneste muzica mai mult decat ne-ar putea uni apropierea sau cuvintele…sa vezi o multime de oameni cum savureaza muzica, cum se poarta ca si cum s-ar cunoaste de vreme indelungata, vei ajunge la parerea mea…

 More to follow!

19.55
 Mesajele de la statusurile persoanelor din lista, de sus in jos…fireste, fara id-urile aferente, nu de alta, dar la mine simtul intimitatii e destul de dezvoltat…
 Ce se gaseste dupa ghilimele sunt comentariile mele proprii >:)

- “Dumnezeu sa te odihneasca, Denisa!”;
- “Without love, breathe it’s just a clock, ticking” - O’Brien, Mary / Equilibrium;
- “Busy!”
- “207 days to go…Love you Baby!” - oucH! marriage! terrified!;
- “coffee?”;
- “working so hard… :p”;
- “Ceea ce face teribila aceasta lume este faptul ca ne cautam fericirea cu aceeasi pasiune cu care ii impiedicam pe altii fie fericiti…”;
- “Stepped Out”;
- “I’m mobile”;
- “The writing’s in the wall / It won’t go away / It’s an Omen / You just run on automation”. END!